N-as fi vrut sa revin cu vreo scriere de genul ce va urma, dupa o absenta de 2 saptamani. Dar vreau sa-mi adresez mie mai intai niste intrebari legate de razboiul asta vesnic intre parinti si copii cu care fiecare casa se confrunta.
Exista copii mai destepti decat parintii lor?
Care sunt sacrificiile pe care fiecare parte trebuie sa le faca pentru a se instala armonia?
Cate incercari pe discutiile interminabile si fara niciun sens trebuie sa existe?
Daca nu mai exista nicio solutie la aceste intrebari, ce-ar mai trebui facut?
Nu sunt o persoana pretentioasa cu anumiti oameni, dar cer respectul cuvenit si limita de intelegere. Nu exista. Sunt considerata nebuna. Trimisa prin diverse usi, sa ma rezolve altii, parintii mei ironizeaza faptul ca ei nu reusesc. Lacrimi in van, vene pronuntate, dureri de cap. In mijlocul sarbatorilor de iarna. Se merita acest efort psihic pentru a discuta lucruri pe care de fiecare data le discuti?
...lipsa unui venit personal, situatia scolara, prezenta baietilor care se interpreteaza ca te-ar influenta negativ, bani "bagati in curul copiilor degeaba".
Mda...sunt eu un personaj negativ aici? Toti cei de-o varsta cu mine imi vor da dreptate. Corect.
Eu vreau doar sa stiu ce-mi lipseste sa pot comunica cu ei fara probleme.
Chiar daca astazi este o zi innorata, ploioasa, mohorata si trista, eu inchid ochii si-mi desenez propria mea lume. Un spatiu deschis, verde, unde un vant adie incet si mici ganganii zumzaie pela urechi, iar pe alocuri se vad conglomerate de punctulete rosii. Este campul meu pictat intr-un verde crud, iar prin acea iarba deasa sunt ascunsi macii a caror intensitate a culorii e asa puternica incat nu te poti abtine sa nu alergi printre ei. Un deal de unde pot observa toata intinderea locului. Vantul imi aduce o briza usoara de caldura si o mireasma de proaspat, pamant nedescoperit de nimeni...este doar al meu si alerg, alerg cat pot eu de tare, fara limite...campul meu este nemarginit si stiu ca ma pot duce in orice directie, nimic nu-mi sta in cale. E prietenos cu mine si-mi transmite toata energia pozitiva prin culorile si farmecul lui aparte. O mica minune ce ma face sa ma gandesc ca in viata pot exista lucruri care sunt nelimitate de timp si spatiu. Ca macii sunt aceea care m-au primit intre ei, am devenit prietena lor, iar acum stau cu ei in iarba verde si deasa privind rasarituri si apusuri in sir. Desi intodeauna e bine-venita o rasuflare omeneasca. Hai vino!
