Temeri

Pentru inceput mentionez ca nu doar cei mici au frica de Bau-bau. In sufletul oricaruia exista o astfel de creatura care ii opreste sa realizeze ceva anume sau sa mearga pe o anume cale. Asa-s eu. Simpla fiinta cu o multime de frici. Fragilitatea e una...apoi...nereusita, deziluzia...
Mi-e frica de intuneric...de fapt e ideea de necunoscut. Mi-e frica de un viitor nesigur, de persoane masive si care privesc incruntat, de persoane care nu m-ar putea intelege, de cainii care umblA in haita, de pogourile de la concertele rock, de tipetele oamenilor maniati, de pustietate, singuratate sau orice sinonim al acestui fapt (poate de fapt asta e cea mai mare temere a mea in viata, pentru orice varsta).
In ceea ce ma reprezinta pe mine vis-a-vis de alte persoane, dragi in special, mi-e frica sa-i dezamagesc. Urasc dezamagirea fata de mine dar si mai mult fata de altii. Stiu cum este sa astepti ceva si sa nu primesti. Sa fi rabdator, intelegator, indrumator si totusi s-o dai in bara. Oribil sentiment. Ideea de temere fata de dezamagirea cuiva a pornit atunci cand am mai crescut si am realizat ca o fac prea des. Nu-i ceva ce-mi place, e cred ca doar instintiv. O protectie pe care vreau s-o aplic asupra mea dar fata de cine nu e nevoie. Iar asta e strans legata de o pustiitate viitoare. Om dezamagit+om dezamagit+on dezamagit=solitudine. Sictir din partea lor, neplacere de a le sta alaturi, dispret. Greseli facute de mine rasfrante tot asupra mea. Ce trebuie sa schimb?
Viata? Mentalitatea? Oamenii? Comportamentul?
Poate putin din fiecare.
Dar am si eu o intrebare. De ce a trebuie ca lumea sa ajunga asa egoista, nepasatoare, rea ca eu sa nu mai pot face diferenta cu oamenii buni, intelegatori, sufletisti?
Dar o temere in plus s-a creat. Mi-e teama ca nu stiu sa apreciez.
Stiu sa visez si poate asta imi va da de gandit la un moment dat.

Pentru toate schimbarile ce au fost si vor urma, ma-nclin.

Cat timp a trecut de cand gandurile mele ravasite si-au gasit locul printre doar niste simple cuvinte? Ce mai conteaza... Sunt aici. Ma gandeam ca as vrea sa incep sa ma mai ametesc astfel, citind peste o vreme si amuzandu-ma. Pana atunci, este insa azi. Si sunt pierduta. De fapt, ce prostii vorbesc...mereu am fost. Cei din jur nu intelegeau cum de nu imi puteam focusa atentia pe un subiect simplu discutat si eram doar cu ochii la nori. Eh...se explica. Pareau foarte aproape de mine, mari, luminosi si pufosi. Iar cel din fata mea nu-mi explica situatia pe intelesul meu. Dar, oricum, e bine totusi sa fii integrat si sa ai o atentie buna ca sunt chichite pe care tre' sa le prinzi exact in acea fractiune in care norul a luat forma de albina. Si haios...aud ca sunt o buna ascultatoare.
Atentia e una. Lucrez sau nu la ea, asta in functie de context. Insa schimbarile majore...deciziile importante, caracteristicile concludente. Ele sunt subiectul meu momentan. Si daca as putea sa ma odihnesc macar dupa fiecare schimbare pe care decid s-o fac, probabil as cantari destul de mult acum. E epuizant cand mintea nu-ti da pace. Un leac? O coma alcoolica sau o supradoza de ketamina poate ar conduce la un sfarsit trupesc si odata cu asta si psihic. Dar ocolind dramele severe. Banuiesc ca e perfect normal sa ma incred in schimbari si sa le aplic ori de cate ori am ocazia. Pentru ca pot! Asta-i deviza. Cum toti din jur spun:"E foarte bine ca nu te limitezi". Pai da...bun...dar cum ramane cu momentele de pauza? Pentru fiecare ractiune de secunda in care eu imi spun: "ar trebui sa iau lectii de canto, sa inot mai des, sa desenez caricaturi, sa citesc carti savante,sa-mi exersez carisma in oglinda, sa ies in aer liber si sa fac fotografii,sa plec intro vacanta dupa ce am muncit pentru 3 banuti, etc." Deci, in toata aceasta enumerare, e trecuta vreo ora de somn? Si tot am impresia ca timpul mi-e limitat. Poate asta e problema. Rabdarea. Dar deja ma simt in urma cu destule. Nu e o varianta buna.Increderea de sine oricum imi lipseste pentru a indeplinii toti acei factori. Asta e un alt punct trecut pe lista de schimbari dar e un subiect mai delicat.
In final...imbratisez orice schimbare apare. Sunt si persoane in jur dornice sa ma mai ajute. Sa-mi pot imparti "poverile". Oricat de epuizante ar fi, ele construiesc din mine o persoana aflata mai aproape de perfectiune.

w.o.w photos

The Mountain from Terje Sorgjerd on Vimeo.

That...beauty.

"I guess I could be pretty pissed off about what happened to me... but it's hard to stay mad, when there's so much beauty in the world. Sometimes I feel like I'm seeing it all at once, and it's too much, my heart fills up like a balloon that's about to burst... And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can't feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life... You have no idea what I'm talking about, I'm sure. But don't worry... you will someday."
Cam asta e concluzia lui Lester Burnham la sfarsitul filmului American Beauty, pe care asta seara am ales s-o citez cu un scop. Astazi l-am inteles.
Am inteles cum o zi cu soare poate sa-ti faca tot corpul sa pluteasca ca intr-o feerie ce te cuprinde atunci cand un vanticel cald iti mangaie pletele, sau cand gura iti este invadata de un gust afrodiziac ce gadila fiecare papila gustativa, sau fiecare sarut primit ce-ti poate zbarli parul de pe intreg corpul, sau cum fiecare tusa data de pensula adanc inmuiata in vopsea iti coloreaza o particica de univers, sau cum o discutie despre un presupus viitor te poate face mai intelept si mai atent cu tine insuti si cu cei apropiati. Am inteles ca natura e viata iar viata e un intreg carusel palpitant pe care merita sa-l traiesti cu cat mai multe senzatii. Am inteleg ca dragostea iti face gandurile nemarginite si invincibile. Am inteles micile momente.
That someday...is today.

Site Fat

Azi la ora asta nu stiu despre ce sa scriu si singurul lucru care il gandesc acum esti tu, d-le Fat Frumos. Vorbesc de parca mi-ai fi in fata.Nu prea te-am pomenit prin conversatiile mele cu blogul.Ai fost in atatea feluri, eu deasemenea. Insa, impreuna, aventura abia s-a instaurat.
Tu baiat nebun cu mintea incetosata ce cauta rezolvari rapide pentru probleme greoaie pentru altii din aceiasi categorie cu tine. Ascundeai un gust lasciv pe care am fost bucuroasa sa-l descopar. Ai depasit bariera pe care mi-o imaginam eu aici departe de natal, ai creat emotii, ai avut rasete si ai declansat haos pentru fiecare zi in parte. Normalitatea? Se gaseste probabil doar atunci cand mergem linistiti prin parc tinandu-ne de mana, privita din ochii externi si necunoscuti.
Ce va mai urma? Cine o sa stie? De ce sa stie pana la urma cineva de noi?
Sa stim doar noi de eI . Sau poate nici atunci. Inchisi ca intro cochilie. Nu m-ar deranja. Nu m-as plictisi. Nu m-as teme.
Ce mai vreau eu?
Ce mai gandesti tu ?
Cate dileme si tensiuni creezi. Magnifica senzatie. O fabrica de amintiri. O banda pe care ruleaza actiuni soptite, taine cat mai nebanuite, secrete cat mai invizibile.
Ce importanta au toate?
Ca o panza de paianjen ce se tese pe baza a fiecarei zi trecute, prezente sau viitoare, fiind atenti insa la ce prada se prinde.
Incercari sa abandonez "lupta" ca intr-un val sub care ma scufund nestiind cum sa inot pentru a ma mentine macar la suprafata; primind apoi intr-un tarziu un colac de salvare pe care il refuz doar pentru ca m-am obisnuit cu ideea de plutire in deriva.
Si-apoi refugiile tale. Unele productive, altele distructive.
Om contrariat cu tine insuti ce esti!