Pentru inceput mentionez ca nu doar cei mici au frica de Bau-bau. In sufletul oricaruia exista o astfel de creatura care ii opreste sa realizeze ceva anume sau sa mearga pe o anume cale. Asa-s eu. Simpla fiinta cu o multime de frici. Fragilitatea e una...apoi...nereusita, deziluzia...
Mi-e frica de intuneric...de fapt e ideea de necunoscut. Mi-e frica de un viitor nesigur, de persoane masive si care privesc incruntat, de persoane care nu m-ar putea intelege, de cainii care umblA in haita, de pogourile de la concertele rock, de tipetele oamenilor maniati, de pustietate, singuratate sau orice sinonim al acestui fapt (poate de fapt asta e cea mai mare temere a mea in viata, pentru orice varsta).
In ceea ce ma reprezinta pe mine vis-a-vis de alte persoane, dragi in special, mi-e frica sa-i dezamagesc. Urasc dezamagirea fata de mine dar si mai mult fata de altii. Stiu cum este sa astepti ceva si sa nu primesti. Sa fi rabdator, intelegator, indrumator si totusi s-o dai in bara. Oribil sentiment. Ideea de temere fata de dezamagirea cuiva a pornit atunci cand am mai crescut si am realizat ca o fac prea des. Nu-i ceva ce-mi place, e cred ca doar instintiv. O protectie pe care vreau s-o aplic asupra mea dar fata de cine nu e nevoie. Iar asta e strans legata de o pustiitate viitoare. Om dezamagit+om dezamagit+on dezamagit=solitudine. Sictir din partea lor, neplacere de a le sta alaturi, dispret. Greseli facute de mine rasfrante tot asupra mea. Ce trebuie sa schimb?
Viata? Mentalitatea? Oamenii? Comportamentul?
Poate putin din fiecare.
Dar am si eu o intrebare. De ce a trebuie ca lumea sa ajunga asa egoista, nepasatoare, rea ca eu sa nu mai pot face diferenta cu oamenii buni, intelegatori, sufletisti?
Dar o temere in plus s-a creat. Mi-e teama ca nu stiu sa apreciez.
Stiu sa visez si poate asta imi va da de gandit la un moment dat.
Mi-e frica de intuneric...de fapt e ideea de necunoscut. Mi-e frica de un viitor nesigur, de persoane masive si care privesc incruntat, de persoane care nu m-ar putea intelege, de cainii care umblA in haita, de pogourile de la concertele rock, de tipetele oamenilor maniati, de pustietate, singuratate sau orice sinonim al acestui fapt (poate de fapt asta e cea mai mare temere a mea in viata, pentru orice varsta).
In ceea ce ma reprezinta pe mine vis-a-vis de alte persoane, dragi in special, mi-e frica sa-i dezamagesc. Urasc dezamagirea fata de mine dar si mai mult fata de altii. Stiu cum este sa astepti ceva si sa nu primesti. Sa fi rabdator, intelegator, indrumator si totusi s-o dai in bara. Oribil sentiment. Ideea de temere fata de dezamagirea cuiva a pornit atunci cand am mai crescut si am realizat ca o fac prea des. Nu-i ceva ce-mi place, e cred ca doar instintiv. O protectie pe care vreau s-o aplic asupra mea dar fata de cine nu e nevoie. Iar asta e strans legata de o pustiitate viitoare. Om dezamagit+om dezamagit+on dezamagit=solitudine. Sictir din partea lor, neplacere de a le sta alaturi, dispret. Greseli facute de mine rasfrante tot asupra mea. Ce trebuie sa schimb?
Viata? Mentalitatea? Oamenii? Comportamentul?
Poate putin din fiecare.
Dar am si eu o intrebare. De ce a trebuie ca lumea sa ajunga asa egoista, nepasatoare, rea ca eu sa nu mai pot face diferenta cu oamenii buni, intelegatori, sufletisti?
Dar o temere in plus s-a creat. Mi-e teama ca nu stiu sa apreciez.
Stiu sa visez si poate asta imi va da de gandit la un moment dat.
